Imaginează-ți că stai pe scaunul de judecată și privești faptele unor oameni prin ochii lui Dumnezeu, apoi să judeci . Cum vei judeca ?
Fratele Mario nu a crescut într-o familie care avea o relație cu Dumnezeu. Nu a știut cine este Dumnezeu până când L-a întâlnit acolo unde „lumina pătrunde greu, iar întunericul doare”. A fost închis într-o închisoare de maximă siguranță din Arad.
Condamnarea lui Mario a început încă din anii adolescenței, când a ales să se împrietenească cu persoane „populare” și să intre în anturaje greșite. La început, totul părea doar o distracție și o dorință de a fi acceptat, însă pașii făcuți departe de Dumnezeu l-au dus tot mai aproape de întuneric.Într-o clipă de nebunie și inconștiență, s-a ajuns la o tragedie: un om nevinovat și-a pierdut viața. Abia atunci au realizat cu toții cât de departe merseseră și cât de grav era ceea ce făcuseră. Totul pornise de la o bancnotă de un leu, însă consecințele au fost devastatoare. Pentru acea faptă, Mario a primit o sentință de 18 ani de închisoare.
Uneori, o alegere făcută într-un anturaj nepotrivit poate schimba pentru totdeauna destinul unui om. Însă acolo unde omul vede doar condamnare, Dumnezeu încă poate aduce iertare, restaurare și speranță.
Iar în închisoare , deținuții nu se cunoșteau după nume, ci după faptele comise. În celula lui se aflau oameni condamnați chiar și la închisoare pe viață, iar mulți dintre ei încercau să își pună capăt zilelor, pentru că simțeau că nu mai există scăpare.
Viața din închisoare nu era doar despre ziduri și gratii. Era un loc în care violența devenise ceva obișnuit. Deținuții puteau să se rănească sau chiar să se omoare între ei fără ca gardienii să afle imediat, iar câțiva ani adăugați la sentință li se păreau un preț prea mic. Trebuia să dormi cu un ochi deschis și să fii mereu pregătit, pentru că nebunia și depresia se strecurau tot mai adânc în sufletele celor închiși.
Într-o zi, când Mario simțea că nu mai poate, un pastor a venit în penitenciar pentru a le vorbi deținuților despre Dumnezeu. Mario a mers din simplă curiozitate, însă chiar din acel moment, în viața lui a început să apară un firicel de lumină de care s-a agățat cu toată puterea.
Era curios să afle cine este acest Dumnezeu. Nu înțelegea ce înseamnă să fii „copil al lui Hristos” și nici de ce Isus a ales să moară pe cruce. A făcut rost de o Biblie în schimbul a două pachete de țigări căci era moneda de schimb din închisoare. Țigările le câștigase asumându-și faptele altor deținuți.
După ce a primit Biblia, a început să citească din ea. Era analfabet funcțional și citea greu, pe litere, dar tocmai acolo a început binecuvântarea. În spatele gratiilor avea ceva ce nu avusese niciodată: timp. Timp să citească, să mediteze și să-L cunoască pe Dumnezeu.
Domnul S-a atins de rănile inimii lui și a pus peste sufletul său un bandaj veșnic pe care scria: „ELIBERAT”. Atunci a simțit pentru prima dată ce înseamnă adevărata libertate, chiar dacă încă era închis între patru pereți.
După ce a hotărât să pășească împreună cu Dumnezeu, Mario s-a autodenunțat pentru o faptă comisă înainte de închisoare. Pe lângă cei 18 ani pe care îi avea deja de executat, a mai primit încă doi. În total: 20 de ani.
Douăzeci de ani… un număr greu de cuprins și aproape imposibil de numărat atunci când îi trăiești zi de zi. Și totuși, chiar dacă au fost ani grei, au devenit ani frumoși, pentru că întâlnirea cu Dumnezeu a transformat condamnarea într-un început al binecuvântării.
Soția lui l-a așteptat în toți acești ani, rugându-se neîncetat și mijlocind înaintea Domnului ca mâna Lui de protecție să fie peste Mario și să nu i se întâmple nimic rău. Iar Dumnezeu i-a ascultat rugăciunile.
După ce și-a ispășit întreaga sentință, Mario și-a dorit să vorbească din nou cu familia lui. Însă aceștia nu mai voiau să discute cu el, spunând printre randuri că „pocăiții i-au spălat creierul” în închisoare. Cu lacrimi în ochi, Mario le răspundea mereu același lucru:
— „Nu oamenii mi-au spălat creierul… Dumnezeu mi-a spălat inima și viața.”
Dumnezeu nu s-a uitat la eticheta lui de „condamnat”. Nu l-a caracterizat prin trecutul său și nici prin greșelile lui. L-a privit cu dragoste, l-a iertat și l-a eliberat de povara vinovăției, îmbrăcându-l cu o haină nouă ,haina Harului și a Salvării.
Imediat după eliberare, Mario s-a dus să își întâlnească soția, adresa amintita doar din descrierile și conversațiile purtate în timpul detenției cu soția sa . Avea doar 200 de lei în buzunar, bani câștigați prin munca făcută în închisoare, însă purta în inimă o bogăție pe care nimeni nu i-o mai putea lua: credința în Dumnezeu.
De atunci, Domnul i-a deschis un drum nou prin proiectul „Liber în Hristos”, un proiect desfășurat de două ori pe an : la Învierea și la Nașterea lui Isus Hristos.
Prin această lucrare, Mario, voluntarii si cele doua asociatii, printre care si Asociatia Suflet Salvat, alături de care slujește, merg în penitenciare pentru a le vorbi deținuților despre speranță, iertare și mântuire.
Până acum, aproximativ 450 de Biblii personalizate au ajuns în mâinile a aproape 450 de deținuți. Prin mărturia lui Mario și prin lucrarea voluntarilor, Dumnezeu le-a arătat acestor oameni că există încă lumină chiar și în cele mai întunecate locuri și că ușa către Salvare, Iubire și Eliberare rămâne deschisă pentru oricine alege să-L primească pe Hristos.
Am sa va las o sceneta pe care Mario a scris-o :
Știm Oare ce-i Crăciunul ?
Deținutul :
Cum am putut, cum, chiar, Doamne, tocmai eu
S-ajung aici în chinuri, lovit și-un derbedeu
Să fiu pus la perete și aspru judecat
De toți dat la oparte și-n mâl abandonat?
…A fost târziu și-n stradă când cu prietenii mei
Zărit-am la distanță un om în vârstă tare
El, ostenit de viață, noi, niște tinerei,
El, obosit și singur, noi, în număr de trei
L-am cântărit ca pe-o comoară de mare valoare,
Iar când în dreptul nostru forțat a fost oprit,
Bruscat, împiedicat, apoi buzunărit,
Într-o clipită, mai pe urmă, pe trotuar trântit
Cu capul de bordură dând…și a suferit
Comoția care strigă de teamă: a murit !
Sentința, 20…de ani de închisoare,
De lacrimi, de durere, de spaimă, de teroare,
De umilință, de regrete, de vise ruinate,
De sentimente în picioare strivite și-aruncate…
Aici nici prietenii și nici familia nu mai îmi sunt aproape,
Toți m-au uitat mi-s singur și rătăcit în noapte,
Nu mai însemn nimic decât un ucigaș,
Un nume șters din inimi, un veșnic pușcăriaș.
Sunt derutat, sunt trist, sunt împroșat cu tină
Oricât aș vrea sa mă ascund tot iasă la lumină
Curatul adevăr înghesuit în inima mea rea
Urletul vinovăției ce parcă tot ar vrea
O rază sfântă, locul păcii, grădina cea divină.
“Doamne, de ce, spune-mi de ce, atâta gălăgie
În liniștea aceasta grea, unde nimeni nu știe
Cât sufăr, cât mă cert, cât de închis sunt oare,
Ce prizonier am devenit în propria-mi închisoare
Și cât venin, câtă otravă gust zi de zi-ndurere
Amestecată în necazuri, legate cu zăbrele
Ce însetat sunt de război când văd atâta ură
Sunt deținut nu pot urla, chiar dacă am o gură,
Iar dac-o fac nimeni n-aude, nici chiar, Tu, Dumnezeu
Atunci mă-ntreb oare de ce să mai trăiesc, la ce tot traiul meu?
Mai bine închei cu totul, o clipă de curaj
Apoi…ce-o fi; scap de durere, scap de tristețe…voi scăpa de necaz
Cam astai oportunitatea, chiar singura ce-o am
Nu mai înfrunt necazul, nu mai înfrunt tăcerea, căci viața la care visam
S-a spulberat în groaznice coșmaruri pierdute în neant”?.
Când însă mă gândesc că e Crăciunul și cum era odată,
Câte beții trăgeam, cum o făceam eu…”lată”
Îmi vine să lovesc pereții, să-mi smulg părul din cap
Alții petrec la ora asta, se distrează, iar eu oare ce fac…?
Mă uit pe geam și printre gratii, implor destinul, vorbesc, mă cert și tac,
Îmi scutur conștiința din care rele cad
Și nu mă uit să văd că lanțurile mele, cu zgomot infernal, încă demult le trag :
“Doamne, nu vezi, Doamne cum e,
Doamne, cum rabzi, o…Doamne, de ce?
Povestitorul:
Exact, de ce, la ce atâta chin,
De ce-ntuneric, atâta ceață, la ce gust de pelin;
Cât este prețul, când e iertarea,
Cum e sfârșitul, unde e zarea,
Care-i pedeapsa, unde-i dreptatea,
Cine-i de vină, ce-i libertatea,
Dar fericirea, dar bucuria, dar bunătatea?
Asta vedem când ne uităm prin lume, tot mai des:
Confuzie, teroare, tristețe…interes,
Oameni ce se răzbună, de ură însetați,
Copii-neascultători, nerespectuoși, needucați,
Școli care promovează bătăi în loc de carte,
Biserici care au doar locuri ocupate,
Spectacole de-njurături, show-uri de-adrenalină,
Penitenciare pline de inși fără vreo vină,
Spitale fără fonduri, conducători murdari,
Mame neajutorate ce-au fost odată tari,
Fețe pictate gri și fără de expresii,
Minți infectate de păcat căzute în depresii,
Suflete înghețate și fără de simțire,
Inimi reci, apăsate golite de iubire…și cică-așa din fire.
Tot ce ne stă în față este alegerea;
Umblu după noroc, îmi pierd încrederea,
Prefer o lumânare s-aprind la sfânta moaște,
În loc să caut răspunsuri la
Cel care se naște.
Mai bine Moș Crăciun, decât un Fiu sărman,
Mai bine la oraș, de ce să fiu țăran?
Mai bine caut pe net ce noutăți mai sunt,
Ce gadgeturi îmi trag cu ochiul, ce film e de văzut,
Ce muzică să downloadez, ce like-uri am primit
Mai bine știință pură, ce Prunc neprihănit?
Mai bine brad și datini, cadouri multe…bune,
Ce imnuri și colinde, ce-atâta rugăciune?
Aleg mai bine-un lucru când sunt sigur pe el,
Ce flacăra credinței, ce Fiu, ce Domn, ce Miel?
Și-atunci se pune întrebarea, sunt de ceva atras,
Vin către Dumnezeu sau mă las păgubaș,
Încerc să mă opun aceste-i lumi stricate
Care-mi oferă mult, chiar și cumplita moarte,
Pășesc pe drumuri care sunt pline de culori,
Mă duc prin locuri reci umbrite de orori,
Evit ca să mai intru în adunări cu frați
Care mă plictisec și care nu-s dotați
Cu ce-mi lipsește mie; cu fericire bună,
C-un pahar de ceva, poate chiar și cu-o glumă
Că tristă-i viața asta, o-ngreunez și eu
Ce, nu pot și în bar, dar și cu Dumnezeu,
Cu prietenii în cluburi, dar și cu Biblia,
Cu fete de ocazii, dar și cu prietena…?
Vedeți voi, asta-i capcana-n care prea mulți se rătăcesc
Vor anturaje, doresc plăcere și-apoi învinuiesc
Pe Dumnezeu, care ne vrea cu râvnă doar al Lui,
Ce ne iubește și-ar dori asta să spui oricui;
Că într-o seară sfântă în iesle, într-un grajd
Dintr-o fecioară s-a născut Prea-Sfântul Copilaș
Ce se cheamă Isus și care astăzi vrea
Să Îl cunoști, să Îl accepți, să intre-n viața ta,
Să-I dăruiești ce ai mai bun, chiar inima să-I dai,
Să nu mai vrei păcat, ci raiul să îl ai,
Să nu mai vrei cu lumea, ci imnuri să înalți
Să nu mai vrei prin cluburi, ci-n adunări cu frați,
Să înțelegi această sărbătoare și sensul ei real
Și nu din Moș Crăciun să-ți faci un ideal,
Să înțelegi slujirea și nu confortul tău,
Să îndrăgești dreptatea și să urăști ce-i rău,
Să îți descoperi scopul, dușmanii să-i iubești,
Să fii smerit și bun, eul să îl strivești,
Să nu vorbești prea mult, ci mult să-nfăptuiești,
Să nu pui întrebări, ci să te umilești,
Să manifești cu drag alin și chiar sperantă,
Să vrei să-nveți pe alții, să vrei să dai povață,
Să vrei să te jertfești, să nu stai doar în față
Și-atunci din adevăr vei știi ce-nseamnă viată.
…Ce bani, ce datini, ce lucruri de prisos,
Ce brazi, ce globuri, ce-nvățături pe dos,
Ce bogății deșarte, ce voci fără folos…
Tot ce ne stă în fată, tot ce ne folosește și-ar trebui să știm, este un singur lucru:
“Slăvit să fie Tatăl Dumnezeu, azi s-a născut Hristos!“
Amin!
Semnează
Albu Mario Eugen
Articol redactat pe baza marturiei lui Mario, povestită față în față, cat si pe canalul de Youtube al Ekklesia :
