„nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îți vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.” -Isaia 41:10
Voi împărtăși, cu sinceritate și recunoștință, felul în care L-am cunoscut eu pe Domnul. Nu este o poveste perfectă, ci una plină de întrebări, căutări și momente în care am simțit că nu mai am nicio direcție.
Sper ca aceste rânduri să fie o încurajare pentru oricine Îl caută pe Domnul sau se întreabă dacă El chiar ascultă și răspunde.
DUMNEZEU, PENTRU MINE, A FOST MULT TIMP UN CUVANT GREU!
De mică am fost educată că Dumnezeu există, că face minuni și așa mai departe. Însă, în dreptul meu, minunile simțeam ca nu se vedeau. Nu credeam că un Dumnezeu atât de puternic și mare ar putea schimba acele momente de iad în momente de liniște căci nu îmi doream raiul ci liniștea .
Încercând să mă descopăr pe mine însămi și făcând alegeri nepotrivite, i-am rănit pe cei din jur, inclusiv pe mine. Părinții mei își petreceau serile în rugăciune, strigând către Domnul, pentru că nu mai știau ce să facă cu mine.
Eu, eram un suflet care întâlnise întunericul și învățase să se ascundă în el… iar ei, în fiecare seară, plângeau, știind că ziua următoare va aduce o nouă lovitură, parcă fără sfârșit.
Cei care mă vedeau nu îmi dădeau nicio șansă de pocăință și spuneau: „Vai de ce va ajunge de ea!”. Cuvintele lor erau ca un cuțit care îmi străpungea inima și îmi făcea răni adânci.
Am ales calea largă, unde alergam fără direcție, ca o nebună, încercând să trag după mine un fir foarte subțire numit viață.
Anii au trecut, iar durerea parcă devenea tot mai mare. Nu voiam să aud de Dumnezeu, nu mai doream să apelez la El !
Mi-am luat viața în propriile mâini și am trăit așa cum credeam eu atunci că este ea.
Însă aceasta m-a lovit puternic, m-a trezit la o realitate amestecată cu idei sadice : că ar trebui să pun capăt acestei vieți, că nu sunt bună de nimic, că fără mine nu ar suferi nimeni, că nu le-ar fi dor de mine și că le-ar fi mai bine fără mine…Am încercat în multe moduri să-i pun capăt , dar de fiecare dată apărea cineva care mă oprea. Eram furioasă, pentru că voiam să nu mai sufăr. Simțeam că inima îmi va ceda de atâta durere. Rănile erau tot mai adânci și mai dese.
Lumea a vorbit , și-a dat verdictul: „Nu are să mai scape, va rămâne cu sechele, vai de ea!„.
Însă durerea nu a ținut un an sau doi, ci ani întregi până în adolescență, aproape 8 ani.
Opt ani… este mult. Încă îmi amintesc gândurile pe care le aveam. Gânduri în care cel rău mă convinsese că viața trebuie trăită în durere, că pentru a putea trăi trebuie să simt durere, ba chiar că durerea aduce plăcere , cu cât mai multă durere, cu atât mai multă „plăcere”. Este sinistru, știu… dar vreau să vezi minunea din care Domnul m-a scos, pentru că a ascultat rugăciunile unei mame, unui tată și unei bunici.
Ajunsesem să mă cert cu Dumnezeu, să țin socoteala ca într-o luptă: cine câștigă sufletul meu , acela să-l ia , fie ca era Dumnezeu sau Satana !
Era atât de greu, încât nu mi-l mai doream. Îi vedeam pe cei din jur zâmbind, iar eu purtam un zâmbet fals, bine exersat, ca nimeni să nu vadă ce este înăuntru.
Mama a observat. A încercat să comunice cu mine, să îmi explice și să mă ajute să cred în Domnul. Dar eu, când auzeam de Domnul, nu mă interesa. Abia așteptam să se termine discuția și să îmi văd de ale mele, să continui planul de a-mi pune capăt .
Rănile provocate de tăieturile cu cioburi de sticlă la încheieturi nu m-au oprit , am încercat multe… Când mama mă întreba ce am la mâini, mințeam că m-a zgâriat un cocoș. Ea știa adevărul, dar prefera să alerge la Domnul și să se încreadă în El.
Tata își pusese nădejdea în Dumnezeu, crezând că El va birui și mă va ajuta. Spunea că este nevoie de o credință cât un grăunte de muștar și Domnul va lucra.
Știi ,când viața îți trântește ușa în față, încerci să o deschizi pe cea din spate, iar dacă nici aceea nu se deschide, o forțezi. Așa am făcut și eu …am forțat până la epuizare.
Mulți vorbim despre deținuții din penitenciare, dar dacă Domnul nu ar fi fost de partea noastră și nu L-am fi cunoscut la timp, am fi putut fi noi în locul lor. Și eu am fost o „deținută” nu într-o celulă reală, ci într-una sufletească.
DAR ATUNCI CÂND ROSTEȘTE DOMNUL UN CUVÂNT , SCHIMBĂ VIEȚI !
Am realizat că El există cu adevărat la vârsta de 16 ani și 6 luni. În acea dimineață am fost la biserică. Plănuisem ca după biserică să plec și să îmi pun capăt vieții… însă Domnul mi-a schimbat complet direcția. Parcă totul s-a luminat. Pentru prima dată L-am văzut pe Domnul cu adevărat. Mi-a deschis o cale nouă și m-a făcut să merg pe ea.
Calea aceasta este îngustă ,nu mai poți alerga fără direcție, ci ești atent la fiecare pas și mergi înainte.
Seara a fost evanghelizare. Atunci, fratele Mișu din Arad a făcut chemarea. M-am prăbușit în genunchi, pentru că am realizat tot ce făcusem până atunci, mi-am recunoscut vina . Nu era bine… i-am făcut pe mulți să sufere, dar L-am făcut și pe El să sufere insă A stat lângă mine în tot acel timp. Nu m-a obligat să-L aleg. A avut răbdare, deși L-a durut enorm. Câte lacrimi… câtă durere I-am provocat…
Când eram în genunchi, mă gândeam că nu merit nimic din ceea ce mi-a oferit. Umărul Lui a fost acolo în serile în care plângeam neîncetat. Brațele Lui au fost deschise atâția ani, așteptând să-L văd. Eu eram nepăsătoare, iar El era atât de devotat…
Nu Iuda L-a răstignit, ci eu L-am rastiganit , prin păcatul meu. Și totuși, El a acceptat răstignirea ca eu să fiu salvată.
Așa L-am cunoscut pe Dumnezeu: în durere, dar și în miracol. Iar miracolul sunt eu , pentru că El m-a ridicat și m-a făcut să trăiesc mai departe, prin El și pentru El.
Dacă ai de gând să pui capăt vieții , așa cum doream eu , n-o face ! Până acum ai fost singură însă de acum , dacă privești spre El și recunoști neputința , pas cu pas te va îndrepta spre un loc mai bun și vei avea de partea ta un Dumnezeu puternic ! Și desigur suntem și noi aici , NU EȘTI SINGUR/Ă! 🙏🏾
